Cele doua capete ale podului(Chei pentru confuzie 2)

Vantul ii ravasea parul si ii crea un haos simfonic printre cerceii rotunzi,pictati cu un abstract floral.De pe acel capat de pod de cale ferata,se simtea mai aproape de cer.Putea sa priveasca lucrurile mari in toata micimea lor.Si parea omenirea atat de departe!Cerul trebuie sa se simta bine sa priveasca problemele mari atat de mici. Cu toata albastreala ce atarna de ata Universului,ea cazu pe ganduri.Fusese o cazatura destul de urata.Cateva vanatai,zgarieturi ale increderii si prin par adunate niste paie de confuzie.Va scapa cu viata.Doar nu moare omul dintr-atat!Totusi,durerea cazaturii persista, caci isi daduse de-a rostogolul in iarba gandurilor-iluzii.
Il vazu strabatand cu emotii malul si nu putu sa nu se intrebe ce vrea de fapt,dar lasa si de data aceasta intrebarea ce-i lega sa zboare usor de pe pod pe oglindirea apei.Nu era nimic de inteles la el.Era un copil cu parul in vant si tricou rosu,cuminte.Dar era totul de inteles la ea insasi.Nu era decat o insiruire, o mare insiruire de cazaturi pe ganduri cu multe vanatai.Se aseza langa ea pe betonul rece.Ea tacea pierduta,el ii privea mica falfaire a unui colt al fustei.O privea insistand mult pe fiecare detaliu,pe parul ei prins simplu si neglijent in coada,pe clipirea ochilor,pe ritmul rasuflarii,pe pozitia mainilor ...Ea era acea frica de noutate ce il indemna la iubire si nu-si dadea seama.Ei ii trecuse demult timp aceasta dare de seama prin minte si o pastra doar pentru rataciri.Avea nevoie de el,de acest adolescent cu privire infantila ,de inceputurile primei iubiri.Uneori,ii trecea prin minte ideea de tinere la cineva,nascuta poate doar din aceasta nevoie de a tine la cineva.
-Imi place sunetul cheilor tale.E atat de simplu si pur,spuse ea zdranganindu-le o data cu vantul.
-Am sa ti le las tie,daca iti plac atat de mult...
Ea zambi.
-Am sa te cred pentru moment.Doar pentru moment.Vine furtuna.
-Nu conteaza...Asculta...zise el incurcat.As vrea sa ne plimbam.
-Ne plimbam.Hai sa ajungem furtuna.
El se ridica vioi si se puse in mijlocul caii ferate.Vroia sa simta vantul si-si ridica mainile sa cuprinda cerul.Ea ii urmarea fiecare suvita ce ii incadra ochii caprui ce adunau intunecimea cerului.
-Ma sinucid,zise el razand.Dar e groaznic sa mori singur!
-Da-mi voie sa te acompaniez!
Se privira in ochi...Si cateva clipe formau vesnicia lor.Caci, vesnicia fericirii poate dura cateva clipe,pe cand vesnicia nu poate contine in natura ei o fericire eterna.
El ii atinse talia cu tresariri si si-o aduse mai aproape,poate si de sufletul lui.Drum pustiu,liniste pustie,dar mai nepustiiti ca ei nu mai era nimeni in acele momente.Mergeau sa-i faca alai furtunii.El isi opri pasii.Culese o floare galbena si i-o prinse in par cu maini tremurande pe fundalul fulgerelor unei premonitii.
-Ce frumoasa esti!
Acea simplitate a cuvintelor era atat de complexa in simetria gandirii acestui baiat.Auzea aceste cuvinte de multe ori,dar ca niste simple elemente de cautat in dictionar.
Ramase pe ganduri si apoi se hotari:
-Sa plecam...
O licarire ii aparuse pe fata si zise cu un entuziasm de copil,prinzandu-i mainile in ale sale:
-Toata lumea se ascunde,am ramas doar noi in mijlocul ierbii si fulgera si si...vine furtuna si noi am ramas...Se aseza pe iarba.E ciudat cum singura legatura dinte cele doua sfarsituri ale podului era ea.La un capat s-a terminat si la celalalt a inceput inceputul altui sfarsit.
El zambi si ea ii intoarse zambetul:
-Tu ai ochii caprui.................................................................................................................................

Nori fara cer

Calca cu pasi inceti...Isi umpluse pana si pantofii cu ganduri si simtea o dezolare din timpuri imemoriale atunci cand apasa cu varful piciorului moartea pastelata a frunzelor de inceput de toamna.Isi intinse degetul aratator palid prin nuanta incolora a vantului si picta ultimul drum al unei frunze de tei.Ce usor se impaca viata cu moartea.E o poveste intre viata si moarte...de iubire.E completarea perfecta,acea completare pe care o cauta ea cu ardoare in frunzele toamnei.Dar...daca mainile ei nu sunt luminate de acelasi soare pe care il vede ea,dar daca moartea e completarea ei si cauta zadarnic,dar daca acest "dar daca" e altfel pe buzele ei?
Toamna, nu vroia sa ramana singura langa o lampa aprinsa.O stinse clipind in minte si reveni la dupa-amiaza in care se gasea.Se adunau norii pe cer sau cerul pe nori?Stia...stia ce se intampla.Nu mai venea nicio furtuna ca sa aduca senin.I se luasera parti din cer ca la un joc stupid de puzzle.Ii simtea zgomotul de hartie rupta .Devenise o obisnuinta de margini de viciu.I se rupea cerul in bucati si totusi se adunau nori.Caci,in zile de toamna, nu-ti mai da nimeni sansa sa-ti inseninezi bolta cereasca.E-o soarta fara cer,sunt nori fara cer.Si cand se gandea, cu ochi de vara, ca vrea sa-si ofere inca o infinitate razelor,ii devoreaza toamna azurul si-l arunca in pasteluri ce ii amintesc de sufletul caruia ii sacrifica ultimul ei cer.Si inca o data oferise imensitatii nu numai fericirea ci si tristetea ei,atat de mult iubea.Si acum ramase cu nori...fara cer.Nu mai asteptam cu toamna ce-o sa vina decat sa ploua...

Scriere in jurul unui punct

Era langa mine, desi nu-mi dadeam seama.Era ca ciresul din curtea casei care se vede in fiecare zi prin fereastra camerei mele si totusi,daca n-ar mai fi, m-as obisnui repede si cu vederea gardului din spatele lui.Nu-mi dadeam seama ca si cum nu mi-as fi dat seama de o stea in plus sau in minus in partea stanga sau dreapta a cerului...
Incepusem demult sa scriu fraza ce-mi caligrafia inima cu subiecte neintelese,cu predicate ce-mi imprastiau sangele prin cerul amurgului,prin lumini crepusculare,atribute ce-mi adunau cioburile sa refaca crapatura din peretele daramat demult...
S-a pus punct ,desi noi inca scriem ca doi vinovati de setimente.Scriem in jurul unui punct,peste punct,dupa punct,prin punct.Si daca ne intreaba cineva pana cand?Atunci unul dintre noi va da foc hartiei...

Chei pentru confuzie

Cauta un nor care sa ii completeze peisajul,dar nu dadu decat de valul ceresc de lumina ce o facu sa-si inchida pe jumatate pleoapele strivind printre gene soarele.Isi intoarse corpul cu totul catre el.Linistea lui o pierdu pe ea printre vise.Nu se mai uita la ceas.Stia ca mai e putin timp ramas,dar totusi o obseda ideea ca acum un minut avea mai multe secunde sa-si scalde genele la clipirea gandului in soare pe o banca.Ramase cu cheile atarnandu-i ca pentru un fel de hipnoza a albastrului cerului si apoi le arunca energic in aer.El protesta,dar privindu-i parul castaniu,o lasa se se joace,amintindu-si poate de o toamna pierduta.Ea se opri si lua cheile la rand.Refuza sa-i mai priveasca amurgul pictat pe sticla ochilor.Se opri la rasfrangerea razelor pe parul lui cu nuante de soare si grau copt.
-Cheia asta de la ce e?intreba ea jucaus.
Schita un zambet o data cu raspunsul...
-Dar asta...?Si asta?
Raspunse ca un elev ce isi invatase lectia cu incapatanarea de a-si mari media anuala.
Ea studia cu grija forma unei chei...
Se ridica de pe banca cu nervozitate.De ce banca aceasta ,de ce soarele acesta?Ramase agatata de un gand si apoi isi auzi vorbele lovind raze:
-Dar cheia de la inima ta?
De ce puse intrebarea aceasta nu stia.Nici nu vroia sa stie,de aceea nu-si raspundea,de aceea nici nu a asteptat un raspuns.Vroia sa afle,dar nu,nu acum.Poate nu e vremea cheilor,desi...poate e vremea unei schimbari.

Caderea eternitatii castelului de nisip

Ea se stia cu Marea demult.O privea de pe ponton cum isi ridica soarele si ii zambea.cum zambesti unui prieten din copilarie,atunci cand, dupa multi ani,incerci sa ii cuprinzi lipsa anilor dintre voi.Cobori pe scari tremuratoare sa-si incalte nisipul.Privi soarele ca pe un simplu bec si cauta in zare sa-i stinga rasaritul.Apoi regreta cruzimea de a-i refuza rasarirea.Creatia prinse firele de nisip si le cladi pe fundatia viselor ei,dupa arhitectura emotiilor traite la vederea soarelui de apus.Nu mai cladise niciodata un castel de nisip ca acesta si ii iubea pana si umbra ce ii oprea razele de soare din ea.Venea in fiecare zi sa-si priveasca castelul de nisip si nu spuse nimic cand nisipul ii rupse din inima.Si cand te gandesti ca a rasari e stigmatul inceputului,atunci ii trada dimineata ideea preconceputa de inceput.Rostogolindu-se inca o speranta de nisip inapoi in noaptea timpului,ii lasa profunzimea ochilor in curmarea castelului de nisip.Marea il ingropa in spuma ei si planse cu toata sarea.Ea ramase pironita,fara lacrimi,caci marea din fata ei i se prelinse odata pe obrajii palizi.Ii plutea rochia alba si lunga in apa marii ca panzele unui vapor rasturnat intr-o sticla,chiar inainte ca mesterul sa-i intinda panzele.Si o intreba o veche prietena infiorandu-si spumele spre mal:"De ce?"Privea pierduta in zare si stia ca inainte sa-i mai rasare soarele,trebuia sa-si imprastie nisipul in mare, ca si castelul ei."Sunt cu valurile la nisip si totusi te iubesc..."

Scrisoare catre necunoscut

Draga necunoscutule,

Imi intind prapastia dintre coaste peste neantul tau,atunci cand trandafirii isi refuza ofilirea,atunci cand se merge singuratic si confuz,dar totusi cu doua perechi de pasi si constient catre ceata.Si atunci ma trezesc,opresc pasii si privirea,ii opresc trandafirului lipsa de spini din mana stanga.E o linie intrerupta pe un drum de linie continua.Ce as putea cere mai mult decat raspantia unui zid de nefiinta?Poate ar fi mai bine o caramida de inceput decat de sfarsit.Inceput de plimbare a degetelor pe lianele de trecut a orizontului.Si dimineata ei in vorbe trandafirii....
Ah,trecutul orizontului isi intinde mainile reci ,micute,sidefate catre gatul meu si imi sufoca noaptea cu luna plina.Si imi vad reflexia de verde,cealalta nu plange,niciun sentiment la orizont,desi frunzele mele verzi isi incepusera ploaia de toamna pentru vara ce avea sa vina ...candva mi s-a spus.Regasesc cerul ei printre liniile orizontului.Crezi ca eu mai stiu cati litri de sentimente am pierdut?Ce oglinda perfecta pentru jocul de-a trecutul si orizontul!Acolo unde cerul suflarilor isi intinde stelele catre firul de gand al campiei,acolo am descoperit eu camp cu maci si orizontul maci cu camp.Nu lasa soarele sa apuna,azi nu mai promit ca am sa mai gasesc dimineata.

Cu cer instelat deasupra soselei,
reflexia momentan

Conversatie cu un bob de mazare

N-am mai scris demult...Mai nou ma adresez.Cui?Habar n-am cine esti tu si nici nu mai am rabdarea sa mai cunosc franturi de cineva,am prea multe franturi eu si acum ma scriu pe interior ca sa pot sa-i scriu pe altii pe dinafara.Citisem undeva,dar era prea putin important unde.
Si se doarme acum pe cele 1000 de ganduri si tot se simte afurisitul bob de mazare.Pentru el au insomnii memoriile, pentru el cei ce au cuvinte,nu urechi,scriu,nu aud.
-Haide,stiu ca ma auzi!Stiu ca ma scrii!
Si ma intorc pe partea cealalta a gandului si-mi trag patura de indiferenta peste urechi.
-Crezi ca eu, ca bob de mazare, nu vad ca s-au ofilit florile din vaza?
Imi sufocam urechea.Degeaba.Era acolo sub ganduri si nu ma lasa sa dorm.Trebuia sa mai scutur patul acela si sa scap o data pentru totdeauna de bob.
-Ce vrei?!Haide spune!
Rase batjocoritor.
-Nu fi obraznica!Daca eu dispar,tu ce-ai sa faci?Am vazut!
-De ce sa ma chinui?E mai bine fara tine!Ai vazut nimicul!Atat!
-Tu nu mai dai la o parte perdeaua...Ti-au strans dorurile si durerile acolo.Le-ai inghesuit pe toate.Se pune praful.Sunt de acord,praful o sa-l stergi.Dar pe ele nu!Sunt acolo ,dupa perdea si tu stii prea bine.Iti spun poezii si te ingrozesti ca sunt rosii ciresele si aici pica frunzele...
-O sa vina vara!Ai sa vezi!O sa vina inapoi cu nisip in parul ciufulit,gust de mare si miros de soare...
-Si daca nu vine pentru toamna ta,ce faci?zise indiferent bobul de mazare.
-Am sa-l iubesc si pentru toamna viitoare si pentru cealalta si pentru cea dupa cealalta...Fiecare are nevoie de vara.Si daca am gasit-o ce daca imi pica frunzele?In fond,nu e problema ta,mi-am repezit vorbele pe un glas autoritar.
-Ai dreptate,zise bobul.Dar stiam amandoi ca va reveni...
Nu l-am crezut niciodata.Mintea cu nerusinare.Am meditat cu picioarele pe podeaua rece.
"Alo?"Glasul verii in iunie... Stiam atunci ca ciresii aveau sa isi scuture din petale mereu si ca florile din vaza nu s-au ofilit, de fapt, niciodata...

Lumina in februarie

Cerul e amar in noaptea asta.L-am gustat cu privirea si m-am inecat cu o stea in ochii mei si acum o vars pe pamant sa fac lumina...Dar ce mai lumineaza pamantul?Ce umbra cumplita face soarele cu egoismul lui stralucitor!Era doar un bec.Dar cu ce drept l-am caracterizat ca fiind "doar" un bec?Becul meu aduce lumina si cand soarele e neputincios.Cum mai arata si soarele?A mai imbatranit cu o raza.
Lumina a ramas aceeasi chiar si acum, la ora 23.59,asa era si cu trei ore in trecut, de cand o adulmec eu cu privirea mea spre viitor.E intrerupta la fel de o jumatate de copac ca si acum trei ore.Fragmentez.Mda...Fragmentez idei,fragmentez noaptea,ziua.Ma fragmentez...Fragmenteaza-te cu mine si rezolva acest puzzle in vesnicia unei lumini de februarie printr-o jumatate de copac...

Fumatoare

-Ai un foc?
-Fumezi?
-Da.
-Ce?
-Vise.
-De cand?
-De cand ma stiu.
Isi lua cu resemnare pachetul de pe masa si scoase un vis.El ii intinse bricheta.La atingerea prinsa
inafara timpului,mainile ramasera incordate.Ea si-o retrase,sacadand respiratia din inertie.Aprinse visul,pastrand linistea dinaintea mortii.Era constienta de zambetul inert, de ochii verzi,reci ce priveau insistent prin pielea si venele lui,prin globulele lui rosii,priveau departe si,totusi,il priveau pe el.
-Pe cine privesti tu?
-Pe tine...dar nici ea nu stia acum daca trebuia sa priveasca in realitate...in irealitate.
Fumul de amintiri si emotii hibridiza aerul si-l facea irespirabil pentru fantasme.
Tacere...
-Ce sarata e marea in ochii tai! si schita un zambet pentru a-si devora incet si pe indelete lacrimile in interior.
-In cat timp se fumeaza un vis?
-Timp?Eu le fumez in sentimente.
-Ce o sa faci cu scrumul?
-Nu stiu...Isi stinse visul in scrumiera vorbelor sale si le stranse pe cele ramase pe masa.Iesi in graba cu visele arse din temelii.Soapte.
-Ce faci?
-Astept ploaia....