Vantul ii ravasea parul si ii crea un haos simfonic printre cerceii rotunzi,pictati cu un abstract floral.De pe acel capat de pod de cale ferata,se simtea mai aproape de cer.Putea sa priveasca lucrurile mari in toata micimea lor.Si parea omenirea atat de departe!Cerul trebuie sa se simta bine sa priveasca problemele mari atat de mici. Cu toata albastreala ce atarna de ata Universului,ea cazu pe ganduri.Fusese o cazatura destul de urata.Cateva vanatai,zgarieturi ale increderii si prin par adunate niste paie de confuzie.Va scapa cu viata.Doar nu moare omul dintr-atat!Totusi,durerea cazaturii persista, caci isi daduse de-a rostogolul in iarba gandurilor-iluzii.
Il vazu strabatand cu emotii malul si nu putu sa nu se intrebe ce vrea de fapt,dar lasa si de data aceasta intrebarea ce-i lega sa zboare usor de pe pod pe oglindirea apei.Nu era nimic de inteles la el.Era un copil cu parul in vant si tricou rosu,cuminte.Dar era totul de inteles la ea insasi.Nu era decat o insiruire, o mare insiruire de cazaturi pe ganduri cu multe vanatai.Se aseza langa ea pe betonul rece.Ea tacea pierduta,el ii privea mica falfaire a unui colt al fustei.O privea insistand mult pe fiecare detaliu,pe parul ei prins simplu si neglijent in coada,pe clipirea ochilor,pe ritmul rasuflarii,pe pozitia mainilor ...Ea era acea frica de noutate ce il indemna la iubire si nu-si dadea seama.Ei ii trecuse demult timp aceasta dare de seama prin minte si o pastra doar pentru rataciri.Avea nevoie de el,de acest adolescent cu privire infantila ,de inceputurile primei iubiri.Uneori,ii trecea prin minte ideea de tinere la cineva,nascuta poate doar din aceasta nevoie de a tine la cineva.
-Imi place sunetul cheilor tale.E atat de simplu si pur,spuse ea zdranganindu-le o data cu vantul.
-Am sa ti le las tie,daca iti plac atat de mult...
Ea zambi.
-Am sa te cred pentru moment.Doar pentru moment.Vine furtuna.
-Nu conteaza...Asculta...zise el incurcat.As vrea sa ne plimbam.
-Ne plimbam.Hai sa ajungem furtuna.
El se ridica vioi si se puse in mijlocul caii ferate.Vroia sa simta vantul si-si ridica mainile sa cuprinda cerul.Ea ii urmarea fiecare suvita ce ii incadra ochii caprui ce adunau intunecimea cerului.
-Ma sinucid,zise el razand.Dar e groaznic sa mori singur!
-Da-mi voie sa te acompaniez!
Se privira in ochi...Si cateva clipe formau vesnicia lor.Caci, vesnicia fericirii poate dura cateva clipe,pe cand vesnicia nu poate contine in natura ei o fericire eterna.
El ii atinse talia cu tresariri si si-o aduse mai aproape,poate si de sufletul lui.Drum pustiu,liniste pustie,dar mai nepustiiti ca ei nu mai era nimeni in acele momente.Mergeau sa-i faca alai furtunii.El isi opri pasii.Culese o floare galbena si i-o prinse in par cu maini tremurande pe fundalul fulgerelor unei premonitii.
-Ce frumoasa esti!
Acea simplitate a cuvintelor era atat de complexa in simetria gandirii acestui baiat.Auzea aceste cuvinte de multe ori,dar ca niste simple elemente de cautat in dictionar.
Ramase pe ganduri si apoi se hotari:
-Sa plecam...
O licarire ii aparuse pe fata si zise cu un entuziasm de copil,prinzandu-i mainile in ale sale:
-Toata lumea se ascunde,am ramas doar noi in mijlocul ierbii si fulgera si si...vine furtuna si noi am ramas...Se aseza pe iarba.E ciudat cum singura legatura dinte cele doua sfarsituri ale podului era ea.La un capat s-a terminat si la celalalt a inceput inceputul altui sfarsit.
El zambi si ea ii intoarse zambetul:
-Tu ai ochii caprui.................................................................................................................................
