vineri, 4 iunie 2010

Scrisoare catre necunoscut


Draga necunoscutule,

Imi intind prapastia dintre coaste peste neantul tau,atunci cand trandafirii isi refuza ofilirea,atunci cand se merge singuratic si confuz,dar totusi cu doua perechi de pasi si constient catre ceata.Si atunci ma trezesc,opresc pasii si privirea,ii opresc trandafirului lipsa de spini din mana stanga.E o linie intrerupta pe un drum de linie continua.Ce as putea cere mai mult decat raspantia unui zid de nefiinta?Poate ar fi mai bine o caramida de inceput decat de sfarsit.Inceput de plimbare a degetelor pe lianele de trecut a orizontului.Si dimineata ei in vorbe trandafirii....
Ah,trecutul orizontului isi intinde mainile reci ,micute,sidefate catre gatul meu si imi sufoca noaptea cu luna plina.Si imi vad reflexia de verde,cealalta nu plange,niciun sentiment la orizont,desi frunzele mele verzi isi incepusera ploaia de toamna pentru vara ce avea sa vina ...candva mi s-a spus.Regasesc cerul ei printre liniile orizontului.Crezi ca eu mai stiu cati litri de sentimente am pierdut?Ce oglinda perfecta pentru jocul de-a trecutul si orizontul!Acolo unde cerul suflarilor isi intinde stelele catre firul de gand al campiei,acolo am descoperit eu camp cu maci si orizontul maci cu camp.Nu lasa soarele sa apuna,azi nu mai promit ca am sa mai gasesc dimineata.

Cu cer instelat deasupra soselei,
reflexia momentan