Calca cu pasi inceti...Isi umpluse pana si pantofii cu ganduri si simtea o dezolare din timpuri imemoriale atunci cand apasa cu varful piciorului moartea pastelata a frunzelor de inceput de toamna.Isi intinse degetul aratator palid prin nuanta incolora a vantului si picta ultimul drum al unei frunze de tei.Ce usor se impaca viata cu moartea.E o poveste intre viata si moarte...de iubire.E completarea perfecta,acea completare pe care o cauta ea cu ardoare in frunzele toamnei.Dar...daca mainile ei nu sunt luminate de acelasi soare pe care il vede ea,dar daca moartea e completarea ei si cauta zadarnic,dar daca acest "dar daca" e altfel pe buzele ei?
Toamna, nu vroia sa ramana singura langa o lampa aprinsa.O stinse clipind in minte si reveni la dupa-amiaza in care se gasea.Se adunau norii pe cer sau cerul pe nori?Stia...stia ce se intampla.Nu mai venea nicio furtuna ca sa aduca senin.I se luasera parti din cer ca la un joc stupid de puzzle.Ii simtea zgomotul de hartie rupta .Devenise o obisnuinta de margini de viciu.I se rupea cerul in bucati si totusi se adunau nori.Caci,in zile de toamna, nu-ti mai da nimeni sansa sa-ti inseninezi bolta cereasca.E-o soarta fara cer,sunt nori fara cer.Si cand se gandea, cu ochi de vara, ca vrea sa-si ofere inca o infinitate razelor,ii devoreaza toamna azurul si-l arunca in pasteluri ce ii amintesc de sufletul caruia ii sacrifica ultimul ei cer.Si inca o data oferise imensitatii nu numai fericirea ci si tristetea ei,atat de mult iubea.Si acum ramase cu nori...fara cer.Nu mai asteptam cu toamna ce-o sa vina decat sa ploua...
