marți, 8 septembrie 2009

Supa de toamna


Uneori, imi ziceam ce bine e ca, mai exista cineva prin preajma mea care sa-mi aminteasca sa mananc caci,eram satula demult si nu puteam face diferenta dintre o mancare de pe lumea asta si o mancare de prin alte lumi.Si nu,nu lumi paralele,eu nu traiam asa ceva,doar lumi in zig-zag.Se pare ca doar lingura avea chef de vorba,dar asta nu conta cand eu nu puteam sa-mi scot gustul de toamna din gura,din vaz,din rasuflare,din minte,din piele,din oase,din sentimente,din curgerea sangelui...Era peste tot infiltrat ca o ploaie rea prin canale.
Reflectia din geam ma privea.Radeam incontrolabil,pe alocuri cu umbre de sarcasm.Imi traversase prin minte un gand...Era pe rosu si nu ma asteptam.Dar ce traversare e asta?Dar chiar nu l-a invatat nimeni cum se trece o strada de amintiri?Ma cuprinse un vid asa... deodata...Uneori,trebuie sa intervina un gol ca sa se faca mai apoi umplerea.Si parca, reflectia imi spunea un fel de nu stiu ce cu parere de rau.Se zarea prin mine si ii era frica sa nu cumva sa i se ingalbeneasca vederea si, cu toamna,nu mai cu timpul,vazul sa-i pice pe asfalt ca orice alte ganduri.Am spus ganduri?Vroiam sa spun frunze.
Trecusera chiar 3600 de secunde si supa din farfurie se racise.Si eu m-am racit,si noi sau ei din alti ochi s-au racit.Era apus de toamna ,dar eu vroiam apus de vara.Privind oniric,zaresc in zarile din farfurie,cutiuta muzicala ce sopteste" Vals de toamna" de Bacovia.Ingrozita,scotocesc prin buzunarele cu captuseala de coaste.Dar nu bate nimeni.Si parca, nu mai batuse nimeni de mult timp.Dar asta inseamna....Ce inseamna,de fapt?!Iata-ma ajunsa mancare pentru toamna ce vine,a venit,venea...Inima in supa de leguminoase sentimentale.Dar chiar este a mea?A mea?Pe bune?
Si cum nu credeam,am iesit afara sa imi conving sinele sceptic.Am vazut cum o frunza alerga cadaveric imprejmuind inca o data ruinele sufletelor de alta data.Doamne!Ce durea frunza aia,dar mai erai si tu cu cele 1464 de raze...

joi, 13 august 2009

Praf de alte stele


Sunt aproape trei ore de cand privesc in gol.De fapt,cred ca ochii imi privesc un petec de covor,dupa cum imi dau seama eu,cea din adancuri.Ar trebui sa aspir,e prea mult praf,da...e prea mult.Se descompun stelele,te-ai prins?Ma ridic de pe covor,dar mi-a ametit tavanul,de fapt nu e tavanul, ci gandurile.Cata lumina astazi!Imi zgariie retina sufleteasca.Azi-noapte ploua si gravitatia o luase razna. Acum... lumina asta ma indoaie de sentimente.Era mai bine azi-noapte...da era mai bine pentru ca...vezi tu...mi-am lasat si suflarea fara umbrela in ploaia de azi-noapte.M-am gandit ca mai cade pe undeva prin ploaia aceea si isi pierde cunostiinta,chiar aveam nevoie de asta.
Tineam tabloul acela prostesc in mainile...Stai,a cui erau mainile?A,da!Erau ale mele.Uitasem.Il stergeam de praf.Dar de unde atata bucurie in stergerea prafului?I-am spus celei de langa mine:"Ma sterg pe mine de praf!"Si privind din nou tabloul, suna deja prafuit acest Tot.Dar totusi...prea ma uitam in departari eu la mine si cu ochii aia verzi "uitasem ca toamna venea."Poate te intrebi de unde atata praf.Si eu m-am intrebat(mai nou, mi-am gasit o ocupatie destul de interesanta:ma intreb si nu-mi raspund).Ei bine,deschide geamul si mai uita-te si pe cerul meu.Se descompun stelele si...cam atat.(le-am numarat si erau 12)

marți, 28 iulie 2009

Asculta greierii cum rad...


Imi amintesc (ce ciudat lucru sa-ti amintesti!dar mai ciudat e ca...bucuria amintirilor e trista) de tata cand ma intreba,purtand o complicitate comica in glas,daca vreau sa aud suras de greieri.Entuziasmata,ma asezam pe iarba amara de iulie ascultand simfonie de "cri".Il vedeam pe tata cum incerca sa caute firul suprem de iarba.La cei cinci ani de atunci,asta mi se parea o adevarata arta.Ma gandeam ca trebuie sa ai suflarea stearsa bine de praful inexistentei ca sa gasesti firul pentru schita unei fericiri(mai tarziu, aveam sa aflu ca praful la mine nu se stergea si ca, talent la desen nepamantesc nu aveam ca sa schitez fericire).Tata se trantea pe pamantul secetos si rascolea cu supremul fir de iarba intr-o rana a pamantului.Trupul de ganganie se lovea ursuz de peretii racorosi ai apusului:"Cri,cri.cri,toamna gri/nu credeam c-o sa mai...".Ultimul verb nu plutea niciodata in aerul unei nopti de vara.Si era cat se poate de normal sa fi fericit o data ce nu te-ai lovit cu tampla de toamna.Tin minte ca inima imi batea in ritm de greiere...
Cu apusul in ochi,gasisem dupa atatia ani aceeasi iarba amara sub mainile mele.Dupa atatia ani,auzeam din nou rasul greierilor si nu stiam cum sa-i fac fata.Simteam in spatele meu fiorii unui soare oprit...
-Ce faci?
-Ascult greierii cum rad...
-Greierii rad?
-Da,trebuie sa rada...si vorbele mele se prelungeau in inexistenta unui ecou.
Se aseza pe iarba,si hainele-i luau tenta de rosu vesperal.
...Sunetul de drum de apa strabatea adancuri de timpane,dar cel de langa imi intrerupse fiinta taciturna:
-Noi de ce nu radem...?
-Eu...n-am invatat sa rad,apoi oprindu-mi suflarea in suflet...nimeni nu mi-a predat lectia asta vreodata si apoi ...asta e adevarul n-am invatat sa rad.Cand eram o fetita, imi era asa rusine,caci toata lumea invatase sa rada si mi-era ciuda pe greieri si...
Dupa ce m-am oprit, imi dadusem seama ca imi pierdusem rasuflarea prin iarba si cuvintele in ochii lui...
-Te invat eu sa razi...
Si inima incepuse sa-mi bata din nou in ritm de cantec de greiere...


duminică, 26 iulie 2009

La rascruce de sentimente


Existenta ma urmarea si imi dadeam foarte bine seama ca rasuflu
Ma gandeam cum ar fi ca schela acestei cladiri sa pice
Si eu sa ma trezesc tinandu-ma de mana cu alte constelatii
Renuntam mereu ,caci,schela isi gasea mereu altceva de lucru...


Imi vad viata scurgandu-se cu ploaia prin canale
Si fiecare pas ce imbratiseaza pavajul scartiie a nemurire
Sunt pe o alta linie,nici paralela,nici oblica,nici de plutire...
Rasturnandu-mi sangele sideral,caut culoare...

Ah,ma doare o incheietura sufleteasca
Stiam de mult ca entitatea mea are reumatism
Poate tu ai fi putut sa ma vindeci candva prin spiritism
Dar m-am palit la un soare vetust,incat am devenit albastra.

Si noaptea nu mai pot dormi, pasesc prin tunele
Cat ma dor blestematele de incheieturi sufletesti!
Dar eu tot caut acea culoare,nu vad cerul care-i plin de pete
A trecut o eternitate,si inca ma aflu la rascruce de sentimente...

vineri, 24 iulie 2009

Zbor de fluture


Cu rasuflarea tresarind la fiece pas, ea se indrepta spre capatul gradinii.Calca cu grija printre straturile de flori pana cand, ramase nemiscata,de parca asta ar fi fost prima data cand se priveau:ea si soarele...Gasise umbra sub petalele unor gladiole arse ca o scrisoare din alt veac.Astepta ceva,nici ea nu era sigura ce.Trecusera prin parul ei mii de raze si inca astepta.Isi intoarse capul,facand prin gestul ei ca, o secunda sa se scurga mai repede din clepsidra.Pesemne ca el nici nu bagase de seama de cate ori i se taia ei respiratia cand adia vantul,pentru ca isi scutura, fara graba, de picaturi de polen, niste aripi inramate de stralucirea unui cer prea nepamantesc.Plutea intre ei doar caldura amiezii.Ea continua sa il priveasca,el inca nu se decise ce sa-i spuna.Momentan vorbeau tacere.
Ea nu intelesese niciodata de unde el a capatat acele aripi si nici nu vroia sa faca vreun efort pentru a intelege.Cateodata, il privea zburand ametit de miezul noptii prin curtea casei ei.Dar intr-o noapte, ii incolti in minte o intrebare ce o imbolnavea pe zi ce trecea,descompunandu-se amar printre plamanii sufletului.Stia ca acum va avea acel raspuns pentru care a indurat interogatoriul cu soarele...
-Spune-mi...si ramase pentru o vreme cuvantul plutind cu neliniste in aer.Numai ea stia de cand pregatise intrebarea si acum, inca se mai gandea la cuvintele ce aveau sa fie puse sub semnul intrebarii.
Relua cu un fel de umbra de hotatare in glas:
-Spune-mi, cum zboara fluturii cand sunt tristi?
El isi apleca putin antenele sub greutatea intrebarii.
-Trebuie sa plec...si acest plec ii suna mai sufocant decat caldura.Dar ce putea sa-i faca?Il lasa sa plece.Avea sa se intoarca la apusul soarelui.Poate va avea noroc atunci.Se ridica de pe pamantul mancat de seceta si porni alene spre casa.
Cand ea ajunse sa numere cinci stele,el se ivi de dupa o frunza.Corpul i se infiora si parea cuprins de usoare convulsii siderale la vederea lui.
-Dar unde iti sunt aripile?Si asteptarea raspunsului parca marca un altfel de sfarsit al lumii.
-Nu stiu,cred ca le-am pierdut pe drum,si glasul lui suna acum indiferent.
Ea isi simtea cutremurul launtric.
-Cum zboara fluturii cand sunt tristi?
-Nu zboara...si se auzi un ultim falfait de aripi inexistente...

luni, 20 iulie 2009

Semn de intrebare vechi,semn de intrebare nou...

Aliniere în centru
Ce faci?si raspunsul ar fi "bine"
Pana la un punct e chiar o intrebare morbida,
Setimente au capatat insolatie si incep sa ma cuprinda
In fiecare noapte mi le intind la lumina unui soare din bec
Banuiesc,doresc si cred c-as vrea sa ma inec...

Trecusera 1460 de raze jumatate si mi se varsase toata marea,
Imi era greu sa rasuflu si uneori imi era ciuda ca nu intervenise uitarea
Si te vedeam legat de cer si ma gandeam daca as putea sa gasesc o scara;
Am realizat ca sunt o compozitie destul de amara...

Se duce un razboi intre o noapte de vara si somnul meu de veci
Si in ceata aceea infioratoare stiam...stiam ca gandesc prea mult
Si vroiam sa dau un raspuns demn de elev constiincios
"Ii tarziu?"crede-ma ca nici eu nu mai stiu...