Ea se stia cu Marea demult.O privea de pe ponton cum isi ridica soarele si ii zambea.cum zambesti unui prieten din copilarie,atunci cand, dupa multi ani,incerci sa ii cuprinzi lipsa anilor dintre voi.Cobori pe scari tremuratoare sa-si incalte nisipul.Privi soarele ca pe un simplu bec si cauta in zare sa-i stinga rasaritul.Apoi regreta cruzimea de a-i refuza rasarirea.Creatia prinse firele de nisip si le cladi pe fundatia viselor ei,dupa arhitectura emotiilor traite la vederea soarelui de apus.Nu mai cladise niciodata un castel de nisip ca acesta si ii iubea pana si umbra ce ii oprea razele de soare din ea.Venea in fiecare zi sa-si priveasca castelul de nisip si nu spuse nimic cand nisipul ii rupse din inima.Si cand te gandesti ca a rasari e stigmatul inceputului,atunci ii trada dimineata ideea preconceputa de inceput.Rostogolindu-se inca o speranta de nisip inapoi in noaptea timpului,ii lasa profunzimea ochilor in curmarea castelului de nisip.Marea il ingropa in spuma ei si planse cu toata sarea.Ea ramase pironita,fara lacrimi,caci marea din fata ei i se prelinse odata pe obrajii palizi.Ii plutea rochia alba si lunga in apa marii ca panzele unui vapor rasturnat intr-o sticla,chiar inainte ca mesterul sa-i intinda panzele.Si o intreba o veche prietena infiorandu-si spumele spre mal:"De ce?"Privea pierduta in zare si stia ca inainte sa-i mai rasare soarele,trebuia sa-si imprastie nisipul in mare, ca si castelul ei."Sunt cu valurile la nisip si totusi te iubesc..."
